9 septembrie, 2014

În momentul în care la Minsk se vorbea de armistiţiu şi pace, în zona portului strategic Mariupol din sudul Ucrainei se duceau lupte violente. În vreme ce Rusia numea conflictul din Ucraina unul intern, în jur de 1.000 de trupe ruseşti, potrivit estimărilor NATO, intrau pe teritoriul Ucrainei cu tancuri şi blindate, pentru a sprijini separatiştii, pe cale de a fi învinşi în luptă de trupele armate ucrainene. În timp ce întreaga Europă caută să adopte o poziţie comună vizavi de situaţia Ucrainei şi sancţionarea Rusiei, la Kiev existau două poziţii contradictorii, una mai conciliantă, a preşedintelui, şi una mai dură, intransigentă, a premierului. În tot acest context, faptul că autorităţile ucrainene şi reprezentanţii separatiştilor au ajuns vineri, la Minsk, la un acord privind încetarea focului în estul Ucrainei, în cadrul negocierilor mediate de OSCE, reprezintă un real şi imens pas pentru îngheţarea conflictelor armate. Reprezintă o oază de speranţă pentru sutele de mii de refugiaţi că se vor putea întoarce la casele lor.

Cu toate acestea, la nivel internaţional precauţia este cea care caracterizează toate declaraţiile oficialilor. Armistiţiul este privit cu scepticism de toţi liderii europeni, cu atât mai mult cu cât planul de pace trebuie să includă încetarea focului, retragerea tuturor trupelor ruse de pe teritoriul ucrainean şi restaurarea graniţelor Ucrainei cu Rusia. Există, deci, fără doar şi poate, o doză serioasă de scepticism vizavi de încetarea conflictului în acord cu armistiţiul încheiat şi rezerve în a avea încredere oarbă în declaraţiile de la Moscova. Cu siguranţă, însă, coalizarea statelor în jurul Ucrainei, poziţia fermă a UE vizavi de luarea unor măsuri economice importante împotriva Rusiei, alături de condamnarea în cadrul Summitului din Ţara Galilor a autorităţilor de la Moscova pentru situaţia din Ucraina şi anunţarea susţinerii statului ucrainean de către NATO în vederea reformării şi modernizării armatei, au atârnat greu în evaluarea de către Rusia a poziţiei şi implicării sale în conflictul militar din sud-estul Europei. Este evident faptul că Rusia nu doreşte sancţiuni care să se răsfrângă asupra sa, dovadă fiind şi reacţia reprezentantului său pe lângă UE, care şi-a manifestat speranţa ca Bruxelles-ul să ia în considerare acordul de la Minsk, atunci când va decide noi sancţiuni.

Armistiţiul de la Minsk oferă însă o pace fragilă de care atât Ucraina, cât şi Rusia ar trebui să ţină cu dinţii. Fragilitatea sa este cu atât mai mare, cu cât declaraţiile de agresiune nu au încetat, ultima în acest sens vorbind de dorinţa separatiştilor exprimată de un lider din Doneţk: “proruşii nu se vor linişti până când nu îşi vor aduce armata la graniţa cu România”. Aceste declaraţii războinice alături de o serie de alte argumente solide reprezintă motivul pentru care ţara noastră avea nevoie de un plan de contingenţă şi de acţiune al NATO în caz de atac. Lanţul de conflicte îngheţate din jurul Mării Negre: Abhazia, Osetia, Transnistria şi, mai de curând, Crimeea, care pot fi oricând încălzite de Rusia, invită la o atitudine din partea României şi a NATO categorică şi prevăzătoare.

Agresiunile Rusiei la adresa Ucrarinei au pus în alerta NATO, motiv pentru care va fi crescut nivelul capacităţii de reacţie a Alianţei, printr-o prezenţă militară NATO semnificativă şi continuă – aeriană, navală, terestră – cu trupe speciale, inclusiv pe teritoriul României. Alocarea de către fiecare stat membru a 2% din PIB pentru armată şi direcţionarea din acest buget a 20% pentru echipamente noi este efectul direct al conştientizării importanţei procesului de upgrade al armatei, nu doar din perspectiva siguranţei naţionale, cât mai ales din perspectiva siguranţei militarilor a căror datorie este să apere ţara în orice situaţie. În plus, decizia de a plasa şi de a organiza un comandament NATO în ţara noastră, cu rolul de a coordona exerciţii militare, reprezintă garanţia susţinerii comune a graniţei de est a Alianţei Nord-Atlantice, garanţia că românii nu vor fi niciodată singuri la graniţa Alianţei.

Rezultatele Summitului în ceea ce priveşte poziţia României, şi mă refer aici în principal la elaborarea planurilor de contingenţă şi de acţiune, funcţionalitatea scutului antirachetă de la Deveselu începând cu 2015, creşterea prezenţei militare NATO în România alături de plasarea în ţara noastră a unui comandament militar, reprezintă succesul coordonării interinstituţionale. Preşedintele Traian Băsescu a prezentat zilele acestea nu doar o serie de concluzii care vizează în mod pozitiv ţara noastră pentru ceea ce înseamnă siguranţa şi protecţia teritoriilor şi a cetăţenilor săi, ci şi efectele de coordonare a organismelor guvernamentale aflate sub conducerea premierului Ponta – Ministerul de Externe condus de domnul Titus Corlăţean şi Ministerul Apărării Naţionale gestionat de domnul Mircea Duşa. Alături de acestea, conlucrarea cu serviciile secrete şi Preşidinţia a condus la îndeplinirea obiectivelor pentru România fixate înainte de Summitul din Ţara Galilor, cât şi pentru Republica Moldova, care va beneficia de două programe, unul de analiză a sistemului militar şi unul care vizează exerciţii comune NATO-Republica Moldova.

Aşa cum declara şi domnul Ponta zilele acestea, după concluziile Summitului NATO din Regatul Unit, instituţiile române trebuie să lucreze împreună pentru interesele României. Rezultatele reuniunii Alianţei Atlanticului de Nord vizavi de ţara noastră stau mărturie în acest sens. În ceea ce priveşte poziţia şi obiectivele noastre pe mai departe, ele trebuie să vizeze siguranţa Republicii Moldova şi a celorlalţi parteneri.

În final, închei printr-un mesaj pe care preşedintele Ucrainei l-a postat zilele trecute pe un site de socializare şi care reflectă întru totul coalizarea naţiunilor în jurul Ucrainei, cu speranţa că vor fi tot mai puţini aceia care vor suferi de pe urma conflictelor inter-naţiuni şi interetnice, iar pacea va fi cea care va triumfa în relaţiile ruso-ucrainene: “întreaga lume face eforturi pentru pace, întreaga Ucraină şi milioanele de locuitori ai regiunii Donbas